A Marian al jere un vieli di non Fabian che par dute la sô vite al veve fat simpri il contadin. Ma une biele dì i capità une robe mai sucedude prime. Lant par tirâ fûr une plante di râf, si inacuarzè che chê e jere cressude fûr di misure. E jere tant grande che Fabian nol rivave a tirâle fûr.
Inalore al le a clamâ la femine.
“Femine, ven a dâmi une man!”
Chê e rivà e si ingrampà intor di lui. A provarin a jevâ sù la plante, ma no rivarin nancje in doi.
Alore a clamarin la gneçute a dâur une man.
“Anute, ven a judânus!”
Chê si tacà ae cotule de none e ancje jê e tirà plui fuart che e podeve: nuie ce fâ!
Alore a clamarin il cjan.
“Ras, côr ca di nô!”
Il cjan si ingrampà intes strecis de frute. Ducj cuatri a tirarin fuart fuart, ma no rivarin ancjemò a fâ vignî fûr de tiere il râf zigant.
Alore a clamarin il gjatut e a provarin insiemi cun lui.
“Minù, judinus tu!”
Il gjatut si tacà intes orelis dal cjan, ma ancjemò nuie!
In chel, a vioderin a passâ une surisute e le clamarin.
“Surisute, podaressistu vignî tu a judânus?”
La surisute e rivà di corse, si tacà ae code dal gjatut e e tacà a tirâ cul cjan, cu la frute, cu la none e cul nono.
In sîs infin a rivarin a tirâ fûr chel grant râf, ma a finirin ducj cul cûl par tiere! ❚
Il râf zigant
Roberto Meroi