O jeri lât cjase di un gno amì e lui al stave cuinçant un piçul arbul. Al jere dut braurôs di cemût che i jere vignût il lavôr che al stave fasint e mi à domandât se mi plaseve. Jo, pardabon in dificoltât, no soi rivât a dîi che al jere un biel lavôr a viodi ridusi une plante in chês cundizions ma, cirint di jessi il plui delicât pussibil, in cualchi maniere me soi suiade.
◆ Al veve taiadis dutis lis ramacis plui bassis dal fust principâl e fat il fueam a forme di bale.
◆ Cualchi setemane dopo, mi clame disint che l’arbul i steve fasint il dêt!
◆ La puare plante e veve fat cressi dome un ramaç tal mieç dal fueam alt e dret tant che, tal so insiemi, e someave un braç alçât cul pugn sierât e il dêt medi jevât.
◆ La plante i stave disint: ‹‹lassimi stâ!››. Tal stes timp i stave insegnant in maniere crude ma indelebile un dai concets plui impuartants des siencis forestâls che, fra l’altri, tai ambients universitaris si esprim cu lis peraulis une vore altisonantis di “dominance apicâl”, ven a stâi cul concet che ciertis specis di arbui a àn bisugne di vê une cime che e parone in altece su di chei altris ramaçs. ❚
Chel arbul li mi à fat il dêt!
Luca Bertossi